Cum am scris in prima parte din Ganduri, imi place cultura. Insa nu o prea gasesc in jurul meu. Asa ca in disperarea de a gasi oameni cu care sa am ceva in comun, m-am inscris la cursuri de actorie. Vroiam sa fiu inconjurat de oameni minuntati si asta am obtinut.
Insa cursurile de actorie nu mi-au oferit doar oameni minunati in jurul meu. Ci si o perspectiva a ceea ce eram eu. Am ajuns sa ma cunosc, sa ma dezvolt si sa ma decid asupra unor idei care initial pareau straine de ceea ce credeam ca sunt.
Oameni perfecti e greu sa intalnesti. Asa ca nu am gasit asa ceva. Dar am gasit oameni frumosi. Oameni care desi aveau defectele lor, radiau o energie placuta. Nu toti desigur. Dar majoritatea. Au fost si dezamagiri intr-adevar, care poate ar fi vazute altfel de altii, dar de mine si gandirea mea au fost vazute intr-un mod in care au fost toate dezamagirile din viata mea.
Pe scena te simti incredibil. Tu esti puternic, tu detii controlul, tu esti un vis. In fata ta poate sa fie o sala goala. Oamenii din mintea ta o vor umple cat ai clipi. Publicul te va aplauda pe tine. Esti un maestru. Ai reusit sa-l pacalesti ca esti altcineva, cand defapt tot timpul ai fost tu. Si daca e o singura persoana, una singura, care e acolo si te priveste uimita. Iti multumeste ca i-ai schimbat viata si ca ai facut-o sa viseze. Te aplauda la final. Ai reusit sa schimbi ceva.
Teatrul esti tu. Tu esti arta cand esti pe scena. E incredibil cand aflii ce rol vei juca in viitor. Este un tiran? In sfarsit iti vei putea varsa toata furia in fata lumii. Dar desi e furia ta, nu tu esti cel care o varsa, ci personajul tau. Publicul nu te vede pe tine, vede o alta persoana si la final afla ca esti tu... si nimic nu mai conteaza. Ai fost incredibil.
Totusi teatrul a avut pentru mine niste efecte secundare, nu tocmai placute. Si am vorbit in review-ul de la Lucy, despre cei care se cred mari critici. Cum am devenit actor, am devenit si critic. Am inceput sa ma uit la o piesa de teatru atent si sa ii vad greselile. La fel si la filme, parca ma uitam numai dupa greseli, restul nu conta. Si experienta mea era total ruinata. Deodata toate filmele si piesele de teatru erau un dezastru, pline de greseli de gandire si de actorie. Si ce rost mai are sa te bucuri de arta, cand singura arta pe care o apreciezi esti tu. Devii ceva ce nu vrei sa devii. Am reusit totusi sa scap de acest efect secundar, odata cu intelegerea artei mele. Arta mea era modul in care ma ascundeam in spatele unei masti. Nu asta e teatrul. Teatrul nu este arta de a pacali spectatorul. Teatrul este arta de a te pacali pe tine insusi. Tu nu te prefaci ca esti personajul pe care il interpretezi. Tu devii personajul pe care il interpretezi. Teatrul pentru mine, la inceput, era gandire. Creierul meu se chinuia sa gaseasca metode cum sa pacalesc mai bine publicul. Nu. Teatrul e simtire. Nu creierul trebuie sa lucreze. Ci inima. Nu trebuie sa te prefaci. Trebuie sa fi una cu personajul. Uneste-ti inima cu a lui si de acolo instinctele lui vor fi ale tale. Iar personajul tau va prinde viata prin intermediul tau. Totul va fi natural. Asa si cu critica. Prea multi incearca sa priveasca cu creierul. Dar arta este in primul rand destinata inimii. Bucura-te de arta. Nu incerca sa o distrugi cu gandirea. Priveste cu inima.
Teatrul m-a invatat ca sa fi om inseamna mai mult decat credeam. Ca viata este mult mai mare. Ca lumea este frumoasa. Ca sufletul este arta omului. Si ii sunt recunoscator caci cu ajutorul lui am descoperit o lume ce o credeam posibila doar in vise.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu