Piesa fără final
Nițu Mihai Alexandru
3 personaje:
- Victor
- Andreea
- Vladimir
Acțiunea se petrece într-o sală de teatru.
Vladimir și Andreea intră în scenă vorbind unul cu celălalt despre
orice și râzând. Se așază în mijlocul scenei pregătiți să joace o scenetă (ea -
Otilia, el - Tudor). Intră în scenă și Victor cu un scaun pe care și-l așază cu
fața la ei.
Andreea (schimbându-și atitudinea pentru a se adapta caracterului
Otiliei, către Vladimir): Zău că nu mai pot. Am încercat să mă despart de el,
dar nu știu de ce... pur și simplu mi se pare imposibil.
Vladimir: De ce? Încă îl mai iubești?
Andreea: Firește că nu! Altfel nu am fi aici în această situație
destul de jenantă. Cred că... pur și simplu m-am obișnuit cu el.
Vladimir: Nu-ți înțeleg motivele, Otilia! Tu știi prin câte am trecut
ca să fiu aici? Știi cât mi-a trebuit ca sa plănuiesc plecarea asta? Ți-ai
făcut bagajele?
Andreea: Da...
Vladimir: Şi? Unde sunt?
Andreea: Nu le-am luat cu mine. Iartă-mă, Tudor! Îmi pare atât de
rău... dar nu mai pot pleca.
Vladimir: Otilia, fii serioasă şi adu-ţi bagajele. Mai este puţin şi
decolează avionul. Trebuie să plecăm cât mai repede.
Andreea: Îmi pare rău, Tudor! Dar nu îl pot părăsi. Tot ce a fost
între noi a fost frumos, însă ca orice lucru frumos este sortit să se termine
repede. Aici este finalul nostru!
Andreea dă să plece însă Vladimir o prinde de mână şi o întoarce cu
faţa la el, îmbrăţişând-o.
Andreea (privindu-l întristată şi înspăimântată): Ce ai de gând să
faci?
Victor (începând să aplaude): Bravo! Bravo! Bravo! (se ridică şi se
duce între ei) Bravo, Andreea! Bravo, Vladimir! A fost cea mai bună
reprezentaţie a voastră! Sincer! Dacă o să fiţi aşa şi în seara spectacolului
s-ar putea să rămânem în istoria teatrului.
Vladimir: Adu-mi aminte, te rog, când este spectacolul?
Victor: Ah, uitucule! Cum să uiţi cea mai importantă dată din viaţa
ta? Săptămâna viitoare. Peste fix 5 zile.
Vladimir: Doar 5 zile. Hmm. Şi ştii ce urmează să te întreb.
Victor: Nu am nici cea mai mică idee.
Vladimir: Finalul, Victor! Când ai de gând să scrii finalul? Nu se
poate ca asta să fie totul. Ai spus că ai ceva măreţ în minte. Şi sincer să
fiu, mă cam obsedează întrebarea asta. Cum se termină totul? Am s-o omor? Am
s-o las să plece? Va ieşi un mare mister la iveală? Trebuie să ştiu!
Victor: Nu am apucat să-l scriu. O să vină în curând.
Vladimir: Când? În seara spectacolului?
Andreea: Oh, nu! Eu nu iau parte la cearta asta încă o dată. (iese din
scenă)
Vladimir: Uite ce ai făcut... Serios, este o mare presiune pe noi.
Ne-am unit cu personajele acestea. Practic suntem ele. Nu merităm să ştim cum
vom sfârşi?
Victor: Cum o să mori?
Vladimir: Nu ştiu. Tu să-mi spui. Stai, deci o să mor?
Victor: Nu vorbesc de Tudor, personajul tău. Ci de tine. Cum o să
mori?
Vladimir: Nu ştiu. Când va fii să fie. De ce mă întrebi asta şi ce
legătură are?
Victor: Exact aşa cum moartea vine pentru tine la un moment cu totul
neaşteptat, poate în cel mai prost moment posibil, aşa va veni şi pentru
personajul tău.
Vladimir: Eşti nebun de-a binelea!
Victor: Ştii asta de mult. Trebuie să fii nebun ca să scrii aşa. Am
nevoie de nebunia mea la fel cum ea are nevoie de mine să existe.
Vladimir: Atunci explică-mi un lucru. De ce nebunia ta nu mă lasă să o
sărut pe Andreea? Suntem doi îndrăgostiţi ce am trecut prin atâtea însă nu ne
permitem să ne sărutăm măcar o dată? Pare totul fals, o păcăleală.
Victor: Dar nu vrei să vă pun să faceţi dragoste în faţa tuturor? Nu
vă las. Aşa este în mintea mea totul. O iubire pură, non fizică. Este o
metaforă a realităţii, nu realitatea însăşi. Tu vrei să o săruţi pe ea sau să-i
săruţi sufletul?
Vladimir: Ce întrebare mai e şi asta? Nu am cum să-i sărut sufletul.
Victor: Bun. Pe scenă nu sunteţi două trupuri purtătoare de suflete,
ci două suflete purtătoare de trupuri. Două suflete nu se pot săruta, însă se
pot îmbrăţişa într-un întreg.
Vladimir: Încep să înţeleg de ce ne-ai acceptat tocmai pe noi doi în
rolurile astea. Este piesa ta de retragere. Marea piesă a marelui regizor şi
scriitor. Actori cu nume grele s-au îngrămădit, dar tu i-ai refuzat pe toţi şi
i-ai luat pe Andreea şi Vladimir, doi necunoscuţi inconştienţi care au vrut
să-şi încerce norocul. Pe ceilalţi nu i-ai fi putut convinge să-ţi accepte
bazaconiile.
Victor: Am vrut ca totul să fie autentic.
Vladimir: Atunci lasă-mă să o sărut!
Victor: NU! Am spus clar! Dacă vrei să o săruţi atât de mult, fă-o în
afara scenei mele.
Vladimir iese supărat din scenă.
Victor: Nenorociţi nerecunoscători! Vor să-mi schimbe piesa cu
vulgarităţile lor. Aici nu avem loc pentru săruturi ce nu vin din dragoste,
pentru moarte, pentru păcat. Au încercat atât de mult să mă convingă să fac o
piesă ca toate celelalte. Da, au avut succes, însă pe mine m-au rupt în bucăţele.
Atât de triste... părţi din mine uitate, readuse la lumină din cel mai negru
întuneric pentru nişte amărâte de aplauze şi aprecieri fără valoare. Scrisul a
fost mereu viciul meu. Şi orice viciu are efectele lui negative. Am fumat din
inspiraţie până când în interiorul meu nu a rămas decât cenuşă.
Victor se aşază la un pian şi începe să cânte. (dacă nu există pian,
se preface) Intră Andreea, îl priveşte şi zâmbeşte.
Andreea: Ce faci măi, nebunule?
Victor (oprindu-se din cântat): Are dreptate... Ar trebui să scriu
finalul acela. Problema este că... nu ştiu cum. Aş vrea să fie perfect, aş vrea
să fie exact aşa cum mi-aş dori. Dar nu ştiu... Încerc să-mi găsesc inspiraţia,
însă vocea aceea din capul meu ce îmi dictează cuvintele s-a oprit. O fi murit.
Mult prea devreme. Mult prea tânără.
Andreea (se duce lângă el şi se joacă cu degetele prin părul lui): Nu
îţi face griji... Eşti cel mai bun din lumea asta la ceea ce faci. Dacă ar fii
după mine aş merge atât de departe încât aş putea spune că eşti cel mai bun la
orice. Ai înţeles totul despre viaţă, cum nimeni n-a mai făcut-o.
Victor: Atunci de ce sunt atât de singur?
Andreea: Pentru că nimeni altcineva nu mai înţelege. Piesele tale sunt
ca o pastilă. O iei, îşi face efectul pentru o perioadă, însă la final totul
revine la normal. Acum înţeleg ce se întâmplă în sufletul tău şi am să joc pe
scena aceea ca şi cum aş fi o parte din tine. Însă la final, când aplauzele nu
vor mai umple sala şi când lumea se va fi dus acasă, nu pot garanta că nu voi
trece în lumea celor orbi din nou. Eşti minunat, eşti viaţa însăşi şi de aceea
mi-e frică să aflu finalul. Aşa mi-aş dori să repetăm la nesfârşit...
Victor: Vladimir vrea să te sărute...
Andreea: Poftim?
Victor: În piesă... Mă tot bate la cap cu chestia asta. Spune că
altfel nimic nu se simte autentic. Crezi că are dreptate?
Andreea: Nu. Cred că e greu să arăţi dragostea pe scenă fără lucruri
care să transmită asta în mod clar. Pentru mine e o provocare. Dar oare de ce
insistă?
Victor (se ridică brusc): Mai bine să nu ne gândim la asta. Vrei ceva
de băut? O cafea poate?
Andreea: La ora asta? Nu e cam târziu?
Victor: Ah, mereu uit că lumea doarme noaptea, nu ca mine. Atunci un
vin poate?
Andreea: Îmi pare rău, sunt cu maşina.
Victor: Tu stai singură, nu? De ce nu stai aici cu mine în noaptea
asta? Ne-am putea gândi împreună la un final, iar scaunele astea sunt foarte
confortabile pentru un somn mai bun ca niciodată.
Andreea: Victor, eu...
Victor (o întrerupe stânjenit): Un pahar cu apă, atunci?
Andreea: Da, ar fii perfect un pahar cu apă.
Victor: Mă întorc imediat.
Victor iese din scenă. În timp ce Andreea aşteaptă, apare Vladimir.
Vladimir: Victor, să ştii că îmi pare rău. Poate nu trebuia să... (o
vede pe Andreea) tu ce cauţi aici? Unde e Victor?
Andreea: Am venit să văd dacă totul e în regulă. S-a dus să-mi aducă
nişte apă.
Vladimir: Andreea, să ştii că eu am să-ţi mărturisesc ceva...
Andreea (se emoţionează): Ce?
Vladimir: Crezi că... crezi că un tip ca mine... ar putea... ar putea
să...
Andreea: Să ce?
Vladimir: Iartă-mă... Nu ştiu ce se întâmplă cu mine. Pur şi simplu nu
îmi găsesc cuvintele...
Andreea: Relaxează-te. Uite, hai să stăm jos.
Cei doi se aşază pe nişte scaune.
Andreea: Lucrăm la piesa asta de destul de mult timp, însă nu ştiu nimic
despre tine. Povesteşte-mi cine erai înainte să fii Tudor cel înnebunit după
Otilia.
Vladimir: Păi nu sunt prea multe de spus. Fac parte din cei care,
atunci când trebuie să spună ceva despre ei, nu o fac deoarece li se pare totul
prea banal. Am fost crescut modest, într-o familie modestă. Nu am de ce să mă
plâng. Am dus-o destul de bine şi nu am avut niciodată probleme. Doar că asta
nu este o poveste interesantă.
Andreea: Ciudat. Mie mi se părea că eşti un om interesant. Uite cum
facem. Nu te cunosc. Mă voi preface că nu mi-ai spus nimic până acum. Ia-o de
la început. Spune-mi despre tine...
Vladimir: Ok... Începutul meu aparţine ceţii necunoscutului.
Andreea: Aşa... deja e mult mai bine.
Vladimir: Mi-am petrecut tinereţea alergând pe străzile Parisului cu o
chitară în spate, cântând pe la colţurile cele mai populate unde lumea adora să
mă asculte în fiecare seară. În rest frecventam cafenele alese pe unde agăţam
tinere domnişoare gata să cadă pradă unui leu flămând.
Andreea: Hmm. Şi ce s-a întâmplat cu acele domnişoare?
Vladimir: Majoritatea au rezistat o singură noapte. Pur şi simplu nu
s-au ridicat la standardele mele.
Andreea: Şi restul?
Vladimir: Restul au avut norocul sau nenorocul să mă cunoască mai
bine. În afara acelui pat prăfuit prin care mai trecuseră multe. Atunci când
stăteam la birou scriind neîncetat versuri ale unor melodii a căror inspiraţie
erau chiar ele, iar uneori lipsa lor. Le plăcea să se joace cu mâinile prin
părul meu în timp ce eu le imortalizam prin artă. Toate zâmbeau la început
spunându-mi că sunt cel mai bun. Iar la final zâmbetul dispărea de tot. Se
uitau la mine cu furie şi ură spunându-mi că sunt cel mai rău.
Andreea: Şi ce s-a întâmplat? Cum ai ajuns aici?
Vladimir: Când în final m-am săturat să pierd persoane dragi mie, am
hotărât că Parisul nu mai avea ce să-mi ofere, aşa că am pornit, ca un nebun,
pe jos spre locuri îndepărtate şi neştiute. N-aveam nici un plan, nici o
destinaţie. Iar când am trecut pe lângă un afiş pe care scria că cel mai mare
regizor al lumii caută actori am rămas înţepenit. Am mers cu încredere şi...
Andreea: Iată-te aici.
Vladimir: Nu. Am fost respins. "Cea mai proastă reprezentaţie pe
care am văzut-o vreodată!" mi-a zis. Nu mi-a păsat. Mi-am continuat
drumul. Dar în alt oraş am dat din nou peste afiş şi m-am dus iar. Doar că de
data asta n-am mai jucat nici un rol, ci am fost eu. M-am pus pe mine într-o
situaţie imaginară şi m-am dezbrăcat în faţa lui. Metaforic, fireşte. Mi-am dat
seama prea târziu că aflase totul despre mine. Mă jertfisem practic în faţa
lui. Avea un zâmbet diabolic pe faţa atunci când mi-a spus că sunt perfect şi
că i-ar face plăcere să colaborăm. Şi iată-mă aici.
Andreea: Wow. Povestea mea e mult mai banală. Eram o fată simplă de pe
stradă, fără trecut şi fără viitor. Când a venit în oraşul nostru cu
preselecţiile, trecea în fiecare zi pe lângă mine în drum spre teatru. De la
început s-a oprit şi s-a uitat la mine. "Ăştia sunt cei mai frumoşi ochi
pe care i-am văzut vreodată" mi-a spus. "Este păcat că îi ţii mereu
în pământ. Lumea ar trebui să-i vadă, să se bucure de ei." Şi am mers cu
el când mi-a întins mâna. Şi m-a îngrijit şi m-a făcut frumoasă. Am stat lângă
el cât timp a căutat şi s-a enervat că nimeni nu era aşa cum voia. M-a pus pe
mine la final să încerc, era doar o joacă, însă a rămas uimit.
Vladimir: Ce crezi că o să faci după ce terminăm cu asta? După ce pică
acea cortină...
Andreea: Probabil mă voi întoarce acasă.
Vladimir: Acasă?
Andreea: Voi găsi eu un loc pe care să-l numesc acasă... sper.
Vladimir: Ţi-e frică de faptul că se va termina totul brusc?
Andreea: Mi-e frică de acel final. Mi-e frică de această scenă şi de
acei oameni, care m-au privit probabil când treceau pe lângă mine pe stradă şi
nu au făcut nimic să mă ajute...
Vladimir (îmbrăţişând-o): Hei, hei, gata! O să fie bine...
Andreea (cuibărindu-se la pieptul lui): Iartă-mă... nu sunt decât o
biată fetiţă în braţele destinului.
Vladimir: Să înţeleg că asta mă face pe mine destinul tău.
Andreea (ridicându-şi capul şi privindu-l râzând uşor): Da, bănuiesc
că se poate spune şi aşa.
Stau şi se privesc uşor apropiindu-se unul de celălalt până când ajung
să se sărute. Victor intră atunci în scenă, îi vede şi rămâne împietrit. Îi
priveşte puţin apoi înaintează spre ei.
Victor: Văd că deja repetaţi scene care nici măcar nu sunt în piesă.
Cei doi se desprind brusc.
Vladimir (cu un râs nervos): Da. Păi am zis... în cazul în care te
răzgândeai în privinţa propunerilor mele să... să fim pregătiţi.
Victor: Da, aşa e foarte bine. (pe un ton glumeţ) Uite, Andreea, ţi-am
adus paharul cu apă. Termină-l şi plecaţi de aici. Trebuie să lucrez.
Vladimir (bucuros): Imediat, imediat.
Andreea ia o gură din pahar şi i-l întinde înapoi lui Victor. Vladimir
o ia de mână şi ies împreună fugind.
Victor: Aşa, duceţi-vă! Mi-a fost frică să-i spun, iar acum stă în
braţele altuia. Am încercat să îi ating sufletul cu blândeţe, dar tot un sărut
flămând a închis-o în cuşca iubirii. Nenorocită mai e şi viaţa asta.
Se uită înspre public ca şi cum s-ar uita pe o fereastră.
Victor: Ia uite. Ninge. Deja? Mama obişnuia să mă plimbe cu săniuţa
prin tot cartierul. Eu mă uitam în stânga şi în dreapta şi observam. Luam ce
ochii îmi ofereau şi modelam după bunul meu plac. Apoi, când aveam chef
transformam la final totul în cuvinte. Scriam şi scriam şi scriam. Iar cei ce
îmi citeau cuvintele râdeau. Aveam o veselie extremă ascunsă după fiecare
frază. Apoi s-a întâmplat o revoluţie bruscă în interiorul meu. Din râsul acela
cu lacrimi, au mai rămas doar lacrimile. Tu m-ai fi înţeles, scumpa mea. Dar ai
plecat mult prea repede de lângă mine. Acum sunt sortit singurătăţii. De ce
m-ai condamnat la o asemnea viaţă?
Se aşază pe scaun şi ia scenariul în mână.
Victor: Cum să fie nenorocitul de final? Aş putea să îi împreunez pe
amândoi prin moarte. Să arăt brutalitatea nedreptăţii unei lumi. Când totul
pare că merge apare ceva şi strică tot scenariul compus atât de meticulos în
mintea ta. Dar nu ar fii mai dureros să îi despart prin moarte? Unul să
trăiască cu durerea, iar celălalt să cadă în abisul morţii, singur. Sau...
Nu... Aşa, nu... Un astfel de sfârşit nu i l-aş dori nici celui mai crunt
duşman. Apariţia speranţei exact atunci când părea că nu mai există, dar să fie
prea târziu. Unul să moară crezând că a rămas singur, iar exact înainte ca
să-şi dea ultima suflare, să-l vadă pe celălalt întorcându-se la el. Chinul
suprem. Nu! Moartea este prea mult! Este vulgar. Nu sunt vulgar. Aceasta este
arta! În artă cele mai urâte părţi ale omului nu trebuie arătate cu dezgust, ci
trebuie transformate în... Şi totuşi... finalul...
Victor iese din scenă. Revine după puţin timp.
Victor: Mâine este spectacolul, iar finalul nu este gata. Ce-o să le
spun? Or să fie atât de supăraţi pe mine... Oh, Doamne, fă-i să nu mai vină...
Andreea intră în scenă. Victor stă cu spatele la ea şi e absorbit de
scenariu.
Andreea: Victor?
Victor se întoarce brusc.
Victor: Andreea... ai venit deja... Trebuie să îţi spun ceva...
Andreea: Şi eu...
Victor: Atunci începe tu.
Andreea: Victor... eu şi Vladimir... ne căsătorim.
Victor (se întoarce brusc, distrus): Mă bucur pentru voi. Dar eu am o
problemă mai mare... nu am găsit finalul.
Andreea: Dă-l în colo de final, Victor. Nu contează! Nu totul trebuie
să aibă un final. Dacă ne e frică de finaluri, le putem evita până vom fi
pregătiţi. Nu trebuie să ne forţăm.
Victor: Dar finalul meu este aproape...
Andreea: Cine spune asta?
Victor: Destinul...
Andreea: Este ciudat ştii... aşa destinul a apărut şi în viaţa mea...
dar nu sunt sigură dacă îl înţeleg complet. Mă tem să nu fie altfel decât mi se
pare mie. Tu ce crezi? Aşa să fie? Sau altul să fie drumul pe care trebuie să-l
urmez?
Victor: Du-te, Andreea... Ne vedem mâine la spectacol.
Andreea (dezamăgită): Am înţeles... Păi bine atunci, te las... O seară
bună, dragule...
Victor: Asemenea.
Andreea iese din scenă.
Victor: Stai! Te iubesc!
Nici un răspuns.
Victor: Acum ştiu finalul pe care trebuie să-l scriu...
Victor se aşază şi începe să scrie.
Victor: Şi atunci Tudor îi spune... este timpul să te trezeşti scumpa
mea. Căci alegerea nu este grea. Iubeşti pe cel de acasă, dar mă iubeşti şi pe
mine. Însă eu şi el suntem acelaşi şi-şi scoate masca şi sufletul ei vede că nu
s-a îndrăgostit din nou de altul, ci că l-a iubit pe acelaşi în paradoxul său.
Şi se sărută la final, în timp ce cortina cade peste regăsirea unei iubiri ce
n-a fost niciodată pierdută.
Victor iese din scenă şi se întoarce cu un cuţit în mână.
Victor: Poate că destinul îmi este să fiu lângă tine, scumpa mea.
Dragostea aici mă ocoleşte şi fuge cu altul mult mai bun, iar arta nu mă
defineşte, căci cu adevărat sunt doar un nebun.
Îşi înfinge cuţitul în el şi se prăbuşeşte în genunchi cu privirea în
sus.
Andreea (din spate, intrând apoi în scenă): Victor, nu eram sigură,
dar mi s-a părut că ai zis că mă iub... O doamne! Victor, nu! Şi eu te iubesc!
Şi eu te iubesc! Nu mă lăsa singură! Te rog! NU....
Victor (slăbit, după care cade la pământ şi moare): Chinul suprem...
Mai bine rămâneam fără final...
Vladimir intră în scenă şi îi vede pe cei doi. Andreea plânge.
Vladimir: Ce s-a întâmplat? Oh, Doamne! E mort?
Andreea (furioasă): De unde naiba a găsit cuţitul ăla? Credeam că am
scos orice obiect ascuţit afară din clădirea asta. (tristă) Iubitul meu, of,
iubitul meu... Îmi pare atât de rău... N-am vrut decât să-ţi îndeplinesc
visul...
Andreea se opreşte ca şi cum timpul s-ar fii oprit în loc. Vladimir
vine în faţă şi vorbeşte cu publicul.
Vladimir: Trebuia să ştiu că asta a fost o idee proastă de la început.
Când Andreea a venit la mine şi mi-a spus distrusă că iubitul ei, cel mai mare
artist în viaţă a fost diagnosticat cu o boală mintală a crei nume nici nu ştiu
să îl pronunţ, m-am gândit foarte mult la care ar fii lucrul cel mai bun de
făcut. Ideea ca noi să creem o poveste în care eram doar doi necunoscuţi pentru
el, actori în ultima sa piesă s-a dovedit dezastruasă. Până la urmă cred că am
înnebunit şi noi, crezându-ne poveştile, spunându-ne minciuni. Ne-am
îndrăgostit unul de celălalt şi crezând că el nu-şi mai aduce aminte de ea, am
hotărât să ne căsătorim. Dar dragostea nu dispare atât de uşor. El a iubit-o
mereu, chiar dacă nu îşi dădea seama. O vedea ca pe o relaţie interzisă, deşi paradoxal
era cea mai firească. Înainte să înnebunească a scris acea piesă pentru ei doi.
El era Tudor. El era cel ce era disperat să îşi menţină iubita interesată de
el, simţind-o că vrea acţiune, lucru pe care el nu i-l putea oferi. A vrut să-i
arate că se poate totuşi şi că ar face orice pentru ea. S-a gândit care ar fii
finalul cel mai bun pentru ei doi. Dar ideea că ei doi ar avea un final l-a
înnebunit, aşa că nu l-a mai scris niciodată. (Ia scenariul de pe jos) Hmm...
bietul nebun. L-a scris până la urmă. Şi ce bine l-a scris. Dar nu suport
finalul ăsta. Nu îi suport pe ei doi aşa... el mort şi ea mai tristă ca
niciodată. Aşa că o să fac sacrificiul suprem şi am să renunţ la ea. Pentru că
povestea asta... este mai bine să rămână fără final.
Vladimir iese din scenă. Andreea se ridică apoi şi merge cu spatele
până se îndepărtează destul de Victor, dar rămâne în scenă. Victor se ridică şi
stă cu spatele la ea.
Andreea: Victor?
Victor se întoarce brusc.
Victor: Andreea... ai venit deja... Trebuie să îţi spun ceva...
Andreea: Şi eu...
Victor: Atunci începe tu.
Andreea se apropie de el şi îl îmbrăţişează.
Andreea: Am o idee. Ce-ar fii să lăsăm scena asta fără final?
Sfârşit.
Drepturile de autor imi apartin exclusiv mie. Piesa poate fi jucata si schimbata dupa bunul plac dar nu fara a fi mentionat numele meu.
